Şase mituri despre diavol !

Satana e de vină pentru tot răul din lume ...nimic mai fals !

Diavolul este recunoscut încă de la începutul umanităţii. Tot timpul a existat o luptă a binelui împotriva răului, diavolul fiind recunoscut în întreaga lume ca şi duşmanul lui Dumnezeu. De-a lungul timpului au apărut diverse mituri cum că diavolul ar fi pretutindeni, atotputernic, că este de vină pentru tot răul din lume, că are coarne sau că se teme de cruci, apa sfinţită şi icoane... Diavolul a purtat de-a lungul timpului tot felul de denumiri - Lucifer, Beelzebuth sau Satan - şi a fost descris în nenumărate forme. Ideea că ar exista un vrăjmaş a lui Dumnezeu a trezit imaginaţia oamenilor care au început să dezvolte tot felul de teorii sau poveşti despre diavol. Scriitorul italian Giovanni Papini arată în lucrarea sa "Il Diavolo" că "cel mai vechi diavol al lumii provine din câmpia sudică a văii Nilului". Acesta reprezenta un simbol mitic (animal, plantă sau obiect rar) care era adorat de populaţia care trăia în Egipt, în preajma Nilului. Tot în Egipt a apărut şi Seth, zeul răului cel ce vine din pustiu, reprezentând în mitologia egipteană seceta şi furtuna. El a devenit totodată şi zeul întunericului sau al furtunii distrugătoare, fiind într-o permanentă confruntare cu Amon - Ra, zeul Soare. De-a lungul timpului, despre diavol au apărut tot felul de poveşti provenite din imaginaţia bogată a oamenilor şi de aici totodată o multitudine de mituri despre cum ar fi acesta, cum ar acţiona şi chiar cum ar arăta diavolul, iar noi vom prezenta unele dintre aceste mituri despre "necuratul".

 Mitul 1: Diavolul este pretutindeni. Dumnezeu este omniprezent, însă diavolul nu are această putere. Iisus a spus că a văzut diavolul căzând din cer ca fulgerul, reverindu-se la momentul în care vrăjmaşul a fost aruncat din cer. Satana şi-a împărţit demonii în diferite regiuni, însă diavolul nu este cu ochii pe oameni 24 de ore pe zi. Se spune că cei care cred în Hristos nu pot fi detectaţi de diavol pe radarul lui.

Mitul 2: Diavolul are coarne. Filmele de la Hollywood au indus o imagine generală cum că Satana are coarne, pelerină roşie şi o furcă, dar această descriere este bazată pe folclorul medieval şi nu pe Biblie. De fapt, Biblia arată că diavolul este un maestru al deghizării şi că preferă să apară ca un "înger de lumină". Cei mai mulţi oameni nici nu recunosc că diavolul există, deoarece acesta este foarte viclean. Diavolul apare adesea în cadrul reuniunilor religioase şi îi înşeală chiar pe creştini. De asemenea, el iubeşte să lucreze prin şarlatani, care fură bani şi trăiesc în imoralitate.

Mitul 3: Diavolul se teme de cruci, apa sfinţită şi icoane. În filme, Contele Dracula este respins de un crucifix, iar demonii ţipă în chinuri când preoţii rostesc fraze în latină. Totuşi, Satana nu se teme de oamenii religioşi. Diavolul chiar îşi duce veacul în zona clădirilor religioase, atâta timp cât oamenii din interiorul lor nu cred cu adevărat în Dumnezeu. Chiar apostolul Pavel ne-a averizat că în ultimele zile ale vieţii, oamenii care cred în Dumnezeu adesea îşi întorc faţa de la credinţă, "acordând o mai mare atenţie băuturilor spirtoase şi învăţăturilor înşelătoare ale dracilor". Unele dintre ereziile cele mai demonice au luat naştere în biserici atunci când creştinii se întorc de la adevăr şi îl urmează pe diavol, tatăl minciunii.

Mitul 4: Diavolul este de vină pentru tot răul din lume. Aproape toţi creştinii trăiesc cu ideea că diavolul i-a făcut să păcătuiască, lucru ce este total fals. După cum spunea şi Iacov "fiecare este ispitit, când este dus şi momit de pofta sa", el arătând că fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru păcatele sale. 

Mitul 5: Diavolul este atotputernic. Creştinii îi atribuie diavolului mai multă putere decât are în realitate. Biblia arată că atunci când Iisus a murit pe cruce, a dezarmat puterile satanice. Autoritatea Satanei a fost luată de Iisus Hristos, iar acum tot ce poate face acum vrăjmaşul este să arate cu degetul , să incurajeze oamenii să fure , să mintă pt. ca apoi să se simtă vinovati si ca nu se mai poate face nimic pt. ei. Totodată, diavolul încearcă să distrugă cât mai mult, până când biserica va termina de predicat Evanghelia în întreaga lume. 

Mitul 6: Diavolul trăieşte în iad. Poveştile populare arată că diavolul îşi conduce activitatea diabolică de undeva din mijlocul flăcărilor iadului, însă acesta nu este un concept biblic. Satana este descris ca "domnul puterii văzduhului", deoarece el îşi desfăşoară activitatea de la o locaţie aflată la o distanţă cerească. Iisus a spus că iadul a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui, iar după judecata finală, Dumnezeu îl va arunca pe Satana în iazul de foc şi pucioasă, unde va fi chinuit zi şi noapte în vecii vecilor, acesta fiind filmul de groază de care diavolul se teme cel mai mult. “În permanenţă este o luptă a celui rău împotriva lui Dumnezeu, prin oameni” “Prezenţa celui rău, adică a diavolului, este recunoscută în întreaga istorie a umanităţii. Întotdeauna, în orice religie, s-a luptat binele cu răul. Această luptă este foarte bine relevată şi în Biblie, începând de la greşeala primilor oameni, când diavolul ispiteşte femeia şi prin aceasta omul este pedepsit la moarte, la boală, la suferinţă, dar totodată i se promite un răscumpărător, care va veni în persoana fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Din acel moment, prezenţa celui rău, a lui Lucifer, care este căpetenia diavolilor este o prezenţă constantă în viaţa oamenilor”, Biblia ne arata că Iisus Hristos chiar a purtat un dialog cu diavolul, care l-a recunoscut ca şi fiul al lui Dumnezeu. “În Noul Testament vedem că Mântuitorul, în ţinutul Gadarei, are chiar un dialog cu diavolul, care se numeşte Legiune şi gadarienii îl recunosc şi îi spun ce ai cu noi, fiul lui Dumnezeu, ai venit mai înainte ca să ne chinuieşti, ceea ce arată două lucruri fundamentale: recunoaşterea lui Iisus că este fiul lui Dumnezeu de către cel rău şi faptul că ei vor trebui să suporte consecinţele razvratirii faţă de Dumnezeu şi a căderii lor din înaltul cerului, deoarece ei au fost la început îngeri buni, îngeri de lumină.

Cea mai nouă dar şi  cea mai mare capcană pe care o întinde diavolul, este faptul de a nu crede că există. "diavol" şi dacă nu ştii ca există atunci te poate dobori foarte uşor, pe când ştiind prezenţa lui, constatând prezenţa lui şi ştiind să te fereşti de aceste capcane, atunci este mult mai uşor să te lupţi. “În permanenţă este o luptă a celui rău împotriva lui Dumnezeu prin oameni. Paul Evdokimov, marele teolog şi filozof rus,spunea că în om se războieşte Dumnezeu cu diavolul. Lupta aceasta este foarte importantă. Iisus Hristos, când a fost întrebat de ucenici de ce nu a putut scoate diavolul din acel om, Isus a răspuns către aceştia că acest soi de diavol nu iese decât prin post şi rugăciune. Iată că deja dă o metodă prin care poţi să lupţi împotriva celui rău. 

Spalarea Creierului

  În lucrarea sa intitulată Brainwashing , Edwar Hunter ne furnizează o definiţie completă a ceea ce înseamnă tehnica de spălare a creierelor. Conform definiţiei sale scopul tehnicii de spălare a creierelor este să schimbe radical mintea unei persoane , astfel încât aceasta să devină o marionetă vie sau un robot uman. Cei care practica această tehnică ,au ca obiectiv  crearea unui individ cu noi credinţe şi crezuri compatibile cu interesele lor.  Fără să conştientizeze, omul devine captiv în propriul corp ,datorită faptului că i se instalează un nou proces de gândire. Tehnica spălarii creierelor era utilă în crearea noului individ care să nu se revolte niciodată şi să asculte ordinile primite de la autoritaţi superioare care interacţionează cu el  (guverne , organizaţii , instituţii , televiziune , culte religioase... e.t.c.)

1 Manipularea individului pentru a primi mult mai usor sugestii si ‘pregatirea’ lui pentru indoctrinare prin: hypnotism, repetarea obsesiva audio/ vizuala/ verbal, restrictii de somn sau restrictii de nutritie.

2 Preluarea controlului asupra mediului social, timpului si surselor de sprijin emotional ale persoanei, printr-un system adesea excesiv de recompense si pedepse. Se urmareste izolarea sociala a persoanei. Se incearca limitarea contactelor cu familia si prietenii, precum si cu cei care nu impartasesc atitudinile sectei. Se incurajeaza dependenta de secta (economic etc).

3 Se interzice discutarea informatiilor si opiniilor contrare doctrinelor grupului/ sectei. Sunt create reguli despre subiectele care pot fi discutate cu cei straini de secta. Comunicarea este foarte controlata. De obicei se foloseste un jargon de grup.(Pacea lui Isus ...in cazul cultelor neo protestante)

4 Persoana este manipulata sa-si reevalueze in mod negativ parerea despre sine si comportamentul anterior intrarii in secta. Se fac eforturi pt a destabiliza constiinta subiectului, perceptia acestuia asupra realitatii, controlul emotional si instinctual de aparare. Subiectul este manipulat sa-si reinterpreteze istoria vietii.Gandurile ,trairile tot ce a facut el vreodata este total GRESIT

5 Se urmareste crearea unui sentiment de nesiguranta si slabiciune, punand persoana respective in situatii intense si frecvente care sa o faca sa se indoiasca de sine si judecata proprie.

6 Crearea de stari emotionale puternice prin metode non-fizice: umilire, izolare sociala, pierderea privilegiilor, schimbarea statutului social, sentiment de vinovatie (Pacatul) etc.

7 Intimidarea persoanei prin expunerea la amenintarea cu ‘judecata’ sau acceptarea grupului/ sectei. De ex. se sugereaza ca ne-adoptarea atitudinilor/ opiniilor/ comportamentelor grupului va duce la pedepse dure sau vor atrage boli, insuccese, faliment  financiar... etc.

Aproape totul despre Carne

Consumul excesiv de carne procesata poate provoca aparitia unor forme de cancer ale sistemului digestiv, în timp ce consumul de carne rosie este o cauza probabila a îmbolnavirilor oncologice, ne informeaza Organizatia Mondiala a Sanatatii.

Potrivit unui binecunoscut doctor naturopat autorizat si acreditat, biochimist, iridolog si specialist în plante medicinale, Robert Morse, carnea nu este altceva decât o concentrare de celule moarte sau agonizante, ce traieste într-o hazna de sânge stricat, intrat în putrefactie.

Este greu de crezut ca oamenii numesc aceasta hazna alimentatie benefica, completeaza acelasi naturopat.

Carnea creeaza otravuri foarte violente

Imediat dupa sacrificarea animalului, celulele corpului mor, proteinele animale se coaguleaza si sunt secretate enzime autodistructive. Se formeaza ptomaina (substanta), în timp ce carnea se descompune si putrezeste rapid, ducând la cresterea numarului de bacterii. Dupa doar câteva zile de la sacrificarea animalului, carnea capata o culoare gri-verzuie-maslinie, iar pentru a împiedica aceasta degradare, industria carnii adauga nitrati si alti conservanti, ce pot afecta sanatatea omului. Folosirea acestor adaosuri în mod artificial face carnea rosie pentru minimum o saptamâna, pâna când ajunge în bucatariile noastre.

Putini sunt cei care stiu, însa, ca o asemenea carne poate crea otravuri foarte violente, multa aciditate în colon, îmbatrânind prematur tractul intestinal. O confirma studiile, potrivit carora eschimosii sau kirghizii, care traiesc doar cu carne, îmbatrânesc foarte rapid, limita de viata a acestora fiind de 30, respectiv 40 de ani.

Completeaza lista alimentelor toxice

Carnea se afla în topul alimentelor toxice, fiind hrana cu cele mai nocive efecte asupra organismului, pe termen lung. La fel de îngrijorator este faptul ca aceasta întrece chiar si zaharul rafinat, margarina sau faina alba. Motivele sunt numeroase. Sa luam, ca exemplu, proteinele pe care carnea le contine. Pentru metabolizarea lor, ele solicita un efort mult mai mare din partea ficatului si a întregului sistem digestiv.

Un alt motiv pentru carnea este considerata o hrana toxica consta în grasimile saturate, care afecteaza semnificativ inima si vasele de sânge, ducând, implicit, la aparitia arteriosclerozei, tromboflebitei, insuficientei cardiace si nu numai.

Despre consumul de carne se poate spune ca reprezinta o intoxicare lenta si foarte periculoasa a organismului,  în conditiile în care acesta duce, treptat, la o încetinire a proceselor de eliminare a substantelor toxice si reziduale.

Efectele nocive ale consumului de carne

De la doctorul naturopat Robert Morse, recunoscut pentru muca si succesul sau în vindecarea tuturor tipurilor de cancer, aflam despre efectele nocive ale consumului de carne.

Consuma energie vitala

În loc sa o genereze, carnea consuma energie vitala în procesul de digestie. Pentru o mai buna întelegere, specialistul mentioneaza ca proteina animala reprezinta un lant de aminoacizi, care trebuie mai întâi descompus în elemente constitutive, pentru ca organismul sa o poata folosi, ceea ce presupune eforturi energetice uriase.

Provoaca furie si agresivitate

Carnea contine adrenalina în cantitati mari, secretata de groaza animalelor sacrificate. Aceasta epuizeaza glandele suprarenale umane, ducând în timp la hipertensiune, furie si agresivitate.

Contine acizi cu actiune iritanta

Acidul uric (care provoaca guta), acidul fosforic si acidul sulfuric formati în procesul de digestie si metabolismul proteinelor din carne transforma carnea într-un produs toxic. Toti acesti acizi au o actiune iritanta si inflamatoare asupra tesuturilor.

Elimina calciul din organism

Azotul din compozitia proteinei din carne, cu continut bogat în fosfor, elimina calciul din organism.

• Creste colesterolul, ceea ce duce la accidente vasculare, hipertensiune arteriala, angina pectorala, boli de inima, obezitate si impotenta, etc.


• Promoveaza calculii hepatici si biliari

• Ofera trupului un miros greu, deoarece proteinele animale putrezesc în interiorul organismului

• Determina aparitia cancerului de colon (în special, consumul de carne rosie), cancerului hepatic si pancreatic

• Scurteaza viata, prin epuizarea în timp a organelor vitale

• Este injectata cu produse cancerigene: hormoni de crestere, antibiotice si vaccinuri

• Interfereaza cu absorbtia manganului din organim, ceea ce duce la ameteli, tulburari de echilibru, spasme, convulsii, probleme de transmitere a impulsurilor neuronale (miastenie, aritmie cardiaca, fibrilatii), probleme neuromusculare, boala Parkinson si boala Lou Gehring

• Abunda în celule rosii moarte

• Degradeaza dantura (interfereaza cu absorbtia calciului)

carne magazin

Alternative sanatoase

Renuntarea la carne nu înseamna înfometare sau pierderea excesiva a kilogramelor. Exista o serie întreaga de specialitati lacto-vegetariene savuroase, cu un excelent continut nutritiv. Astfel, consumul de carne se poate înlocui cu alte produse bogate în proteine, printre care oua, alge (spirulina si chlorella), ciuperci, soia (nemodificata genetic), lapte, nuci, seminte, germeni, polen, mezeluri vegetale (preparate în casa, preferabil), ciuperci.

Codul nostru genetic este de origine Extraterestra

Suntem singuri în Univers? Întrebarea ne bântuie de mult, iar răspunsurile sunt, până acum, doar speculaţii teoretice. Căutarea formelor de viaţă extraterestre continuă pe mai multe fronturi, iar una dintre cele mai recente şi mai tulburătoare contribuţii este lucrararea publicată de doi savanţi din Kazahstan, care lansează o ipoteză-bombă: codul nostru genetic ascunde semnale informaţionale ce trădează o intervenţie inteligentă şi voită, un mesaj matematic şi semantic care nu ar fi putut apărea prin evoluţia de tip darwinist. Atunci cine ne-a „scris” codul genetic? Unde şi când?

Cei doi savanţi care susţin această idee provocatoare sunt Vladimir I. Şcerbak, de la Universitatea Naţională Kazahă Al-Farabi, şi Maxim A. Makukov, de la Institutul de Astrofizică Fesenkov, ambele din Kazahstan.
Ei au emis ipoteza că ar exista, în structura codului nostru genetic,  anumite „marcaje” ce ar fi putut fi întipărite acolo de o civilizaţie extraterestră, conducându-ne spre ideea că acea civilizaţie ar fi populat apoi una din planetele Căii Lactee - Terra - cu fiinţe create de ea, fiinţe care ulterior au evoluat, ducând la alcătuirea biosferei terestre aşa cum o cunoaştem azi.
Inspiraţi de proiectul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence), au numit acest mesaj semantic şi matematic „SETI biologic” sau “SETI genomic”.

Dacă proiectul SETI urmăreşte, de decenii, să capteze  din Univers un semnal radio care să ne arate că există fiinţe inteligente pe alte planete, prezenţa acestui “SETI biologic”, spun cercetătorii, oferă şanse mai mari de a descoperi o eventuala existenţă a unor astfel de fiinţe.
Lucrarea celor doi savanţi a fost publicată recent în jurnalul Icarus, sub tiltlul The “Wow! signal” of the terrestrial genetic code.

Ce e semnalul „Wow!”? Proiectul SETI a început în 1959 şi, de-a lungul istoriei sale de peste o jumătate de veac, au existat câteva momente memorabile, între care şi cel legat de aşa-numitul semnal „Wow!” În 1977, dr. Jerry R. Ehman, un astronom care lucra în cadrul SETI, a recepţionat, cu ajutorul radiotelescopului de la Universitatea Ohio, SUA, un semnal radio neobişnuit. Surescitat la culme - era convins că i-a auzit pe extratereştri! - a scris Wow! pe marginea foii de hârtie pe care înregistrase evenimentul. Dar, din păcate, acesta nu s-a mai repetat niciodata. Până la urmă, dupa ce s-a mai liniştit agitaţia, astronomul le-a declarat celor care îi cereau insistent explicaţii că bănuieşte ca semnalul captat de el fusese, în realitate, un semnal emis de pe Pământ şi care fusese reflectat de vreo bucata de "gunoi spaţial".

Ceea ce Şcerbak şi Makukov numesc "un SETI biologic" ar fi, cred ei, un indiciu al existenţei unor fiinţe extraterestre inteligente care au lăsat o urmă a prezenţei lor în Univers prin aceste trăsături specifice ale codului nostru genetic, trăsături care, susţin cercetatorii, nu pot fi explicate doar prin modelul probabilistic bazat pe şansă.

Ce este codul genetic?

Codul genetic este un ansamblu de reguli care permite traducerea informaţiiilor conţinute în materialul genetic al celulelor vii, pentru a sintetiza proteine.
Dacă ne imaginăm o analogie între celula umană şi un computer, codul genetic face ceea ce fac şi codurile scrise de programatori pentru computere: acestea conţin, scrise într-un anumit format, instrucţiuni care îi permit calculatorului să îndeplinească diferite sarcini. La fel, celula sintetizează diferite proteine pe baza informaţiei conţinute în codul genetic.

Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi de diferite tipuri (20 de  tipuri), asamblaţi într-o anumită ordine, care depinde de instrucţiunile din materialul genetic. Informaţia genetică din ADN este copiată în ARN mesager (ARNm), într-un proces numit transcripţie, iar această informaţie din ARNm constituie „manualul de instrucţiuni” pentru sinteza proteinelor. Instrucţiunile vin sub forma unor triplete de nucleotide, numite codoni. Fiecărui aminoacid îi corespunde un anumit codon (sau anumiţi codoni) din ARNm. În ARNm nucleotidele (unităţile de bază din care sunt formaţi acizii nucleici) sunt de patru tipuri, în funcţie de baza azotată pe care o conţin: adenină (A), guanină (G), citozina (C) , uracil (U). (În ADN, în locul uracilului se găseşte timina - T)). Când mecanismele celulare responsabile de sinteza proteinelor citesc codonul AUG (adenină-uracil-guanină), "ştiu" că acesta corespunde aminoacidului methionină şi îl plasează la începutul lanţului de aminoacizi; apoi citesc UGG, "ştiu" că asta înseamnă că trebuie să urmeze la rând aminoacidul triptofan şi îl adaugă lanţului de aminoacizi etc. Aşa se formează proteinele, substanţe organice care există în mii de tipuri în organismele vii, unde îndeplinesc nenumărate roluri diferite şi fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, n-ar fi posibilă.

Aşadar, asta face codul genetic: stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte trei a celor 4 tipuri de baze azotate menţionate. (Unii aminoacizi pot fi codificaţi de mai mulţi codoni.)

Una dintre caracteristicile cele mai fascinante ale codului genetic este universalitatea sa: cu câteva variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe Terra, de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi, ceea ce sugerează că acest cod genetic are o origine unică şi aceeaşi istorie evolutivă.
Există mai multe ipoteze care încearcă să explice originea codului genetic, incluzând concepte precum afinităţi de ordin chimic între anumiţi aminoacizi şi anumite triplete de baze azotate (a fost demonstrată experimental existenţa unor astfel de afinităţi),  selecţia naturală (care a dus la stabilirea codonilor astfel încât să minimizeze efectul mutaţiilor) ş. a., dar trebuie să recunoaştem, de fapt, originea codului genetic este una dintre Marile Enigme: în cadrul celei mai mari dintre enigmele care ne frământă pe noi - originea vieţii pe Pământ - modul în care a apărut codul genetic este un capitol extrem de dificil de explicat.

În asemenea condiţii, nu e de mirare că pentru mulţi oameni de ştiinţă ajunge să pară tentantă ideea unui cod genetic "primit de-a gata", apărut undeva pe altă planetă şi ajuns la noi deja format. (Cum s-a format acolo, pe planeta aceea, oricare ar fi ea, e o altă discuţie.)

În articolul lor, cei doi cercetători afirmă că acizii nucleici reprezintă un mijloc foarte bun de stocare a informaţiei, graţie stabilităţii lor: "Odată fixat, codul genetic ar putea rămâne neschimbat la scara cosmică a timpului. La drept vorbind, este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent. De aceea, reprezintă un mijloc excepţional de stocare a unui semnal inteligent. Odată genomul rescris în mod corespunzător, noul cod, cu marcajul său  cu tot, va rămâne neschimbat în celulă şi în urmaşele sale, ce pot fi apoi diseminate în timp şi spaţiu.”

Ei spun de fapt că, dincolo de orice variaţie, există în codul genetic nişte trăsături care conduc spre ideea că elementele fundamentale ale acestui cod, schema sa generală, liniile sale directoare, ar fi fost "scrise" de nişte programatori inteligenţi.

Ca să putem atribui crearea codului unor asemenea proiectanţi, ar trebui să descoperim în el anumite modele repetitive care să fie foarte semnficative din punct de vedere statistic şi să aibă caracteristici care nu pot fi dobândite prin procese naturale, ci doar prin intervenţia conştientă a unor proiectanţi inteligenţi.

Cei doi autori au purces la analiza codului genetic şi afirmă că au descoperit că genomul uman prezintă o anumită ordonare surprinzător de riguroasă în ceea ce priveşte corespondenţa dintre nucleotide şi aminoacizi.
Aranjamentele din cadrul codului dezvăluie un ansamblu de modele aritmetice şi ideografice asociate cu un limbaj simbolic.” Sunt prezente, spun ei, caracteristici pe care nu te-ai aştepta să le găseşti într-o structură ce ar fi apărut prin evoluţie şi selecţie naturală, oricât de precisă ar fi ea; pare ceva construit, alcătuit, proiectat pe baza unor concepte precum predominanţa sistemului zecimal, simetria semantică şi utilizarea simbolului abstract al lui zero - toate considerate de cei doi drept semne neîndoielnice de artificialitate. De exemplu, faptul că anumite aranjamente din sistem implică predominant sistemul de numeraţie zecimal este, în opinia lor, un semn de artificialitate, de intervenţie dinafară în scopul implementării unui anumit concept matematic, deoarece "natura este indiferentă la limbajele numerice întrebuinţate de inteligenţă pentru a reprezenta cantităţi

„Precise şi sistematice, aceste modele apar ce fiind produsul unei logici exacte şi al aplicării unor cunoştinţe de informatică”, spun autorii studiului.
Iar aceste constatări i-au condus la o concluzie foarte îndrăzneaţă: codul genetic pare să fi fost " inventat în afara Sistemului Solar, deja cu câteva miliarde de ani în urmă.”

Codul genetic "de-a gata"

Vă sună oarecum cunoscuta concluzia lor? Este elementul central al unei teorii mult discutate: cea a panspermiei - ideea că germenii vieţii au ajuns pe Pământ venind din altă parte, de pe un alt corp ceresc. Există o variantă mai... naturală, să zicem, a teoriei panspermiei, care susţine că "germenii vieţii", oricum ar fi arătat ei, ar fi ajuns întâmplător pe Terra, purtaţi de meteoriţi, şi ar fi prosperat aici, dând naştere, prin evoluţie, biosferei terestre.

Dar există şi o variantă radicală, mai cutezătoare: cea a panspermiei dirijate, care susţine că planeta noastră ar fi fost "însămânţată" conştient, intenţionat, cu materie vie, de către o civilizaţie extraterestră mai avansată. Oricât de SF ar părea, teoria s-a bucurat de sprijinul unor savanţi iluştri, printre care Francis Crick, unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru meritul de a fi descifrat structura ADN-ului - una dintre cele mai mari victorii ştiinţifice ale secolului XX şi ale tuturor timpurilor.

Cei doi autori ai lucrării au curajul să afirme: "De vreme ce este departe de a fi fost stabilit un scenariul real al originii vieţii terestre, ipoteza ca ea să fi fost <semănată> artificial nu poate fi exclusă." Au dreptate, în ceea ce priveşte logica.

Însă, ca mai toate ideile foarte îndrăzneţe, şi ideea lor îşi poate găsi interpretări mult mai largi, iar unele dintre ele n-au legătură cu ştiinţa în spiritul căreia presupunem ca fost redactată lucrarea. Pe lângă panspermia dirijată, teoria celor doi cercetători, cu al lor “SETI biologic”, mai dă apă la moară şi unei alte concepţii, de data aceasta clar anti-ştiinţifică: cea a designului inteligent, o formulare modernă care nu este însă decât un alt nume pentru creaţionism în cel mai biblic sens al termenului. Teoria designului inteligent afirmă că biologia formelor de viaţă de pe Terra este atât de complexă, încât nu poate fi explicată printr-o evoluţie pe căi naturale, ci trebuie neapărat să fie opera unei forţe supranaturale. În Occident, se încearcă adesea acreditarea acestei teorii - inclusiv în şcoli - ca o alternativă mai modernă a creaţionismului "clasic", opunând-o evoluţionismului. Dar atâta timp cât se vorbeşte de intervenţia unei forţe superioare care ar fi creat conştient, intenţionat, viaţa, tot creaţionism rămâne. Şi ne-am putem întreba, cum se întreabă astronomul Ray Villard într-un articol publicat recent, în care comenta ipoteza lansată de Şcerbak şi Makukov: chiar în cazul în care codul genetic ar fi considerat, până la urmă, creaţia unui Mare Proiectant extraterestru.

 Ipoteza lui Şcerbak şi Makukov este una dintre numeroasele încercări de a explica Enigma Supremă (merită să o scriem cu majuscule): cum a apărut viaţa pe Pământ? Teorii peste teorii au fost elaborate în încercarea de a lămuri problema, experimente peste experimente au fost întreprinse pentru a lumina puncte obscure ale uneia sau alteia dintre teorii, studii peste studii au sintetizat periodic datele şi le-au reinterpretat, în speranţa de a da de cap misterului.

Până de curând, specialiştii care studiau problema originii vieţii puteau spera prea puţin de la cercetările asupra  materialului genetic şi asupra informaţiei genetice, deoarece aceste cercetări erau extrem de dificile şi costisitoare - deci prea puţin accesibile - din cauza tehnologiei insuficient dezvoltate. Dar lucrurile s-au schimbat: remarcabilul progres recent al metodelor de analiză genetică oferă o nouă pârghie de acţiune. Studiind comparativ al genoamele diferitelor vieţuitoare sau, cum au făcut Şcerbak şi Makukov, codul genetic, oamenii de ştiinţă pot acum aborda problema originii vieţii dintr-un alt unghi, recurgând nu numai la chimie, ci şi la informatică. Un studiu recent chiar propunea, ca pe o evoluţie absolut necesară progresului în domeniu, această schimbare de optică.

Ideea celor doi savanţi, cu toate conotaţiile ei neliniştitoare, trebuie văzută ca un pas nou pe acest drum; chiar dacă e susceptibil de a fi contestat, este încă un pas - cât de important, doar timpul o s-o arate - pe calea dezlegării Marii Enigme: originea vieţii pe Pământ.

Triunghiul Bermudelor...conspiratie sau inselatorie?

Pe tema Triunghiului Bermudelor, regele neincoronat al misterelor acestei planete, s-au scris mii de articole si de carti, s-au difuzat zeci de programe de televiziune, toate incercand sa ofere o explicatie bizarelor disparitii despre care s-a vorbit de-a lungul timpului. De la extraterestrii rauvoitori la vortexuri care duc inspre dimensiuni paralele, de la monstri marini, atlanti supravietuitori ai cataclismului de acum 9000 de ani, demoni si furtuni inexplicabile pana la anomalii magnetice si dilatari ale timpului, nicio ipoteza fie ea stiintifica sau fictionala nu a scapat de filtrul impatimitilor acestui gen de mistere. E adevarat, subiectul este de-a dreptul fascinant dar, poate si de aceea, putini au incercat sa dea crezare celor care au afirmat ca totul nu este decat o inscenare grosolana

Arta manipularii

Daca veti fi vreodata suficient de curiosi incat sa va incumetati a studia arhivele cu privire la fenomenul Triunghiului Bermudelor (sau al Triunghiului Diavolului, daca preferati varianta mai inspaimantatoare), sa nu fiti surprinsi daca nu veti gasi referiri mai vechi de aproximativ 60 de ani. De ce? Pentru ca, pur si simplu, atunci a luat nastere isteria, daca putem sa-i spunem astfel, legata de fenomenul disparitiilor inexplicabile dintre Miami, Bermuda si Puerto Rico (capetele celebrului triunghi). Iar ca o scurta continuare, sa nu fiti surprinsi nici daca nu veti gasi vreo alta disparitie care sa fi avut loc dupa 1989 si ale carei cauze sa nu fie pe deplin cunoscute. Sa le analizam insa pe rand

Primul articol in care legenda disparitiilor misterioase a fost luata in discutie a aparut la 16 septembrie 1950. Atunci, un ziarist american, E.V.W. Jones, a mentionat pentru prima data existenta unor fenomene inexplicabile in jurul Marii Sargaselor. Doi ani mai tarziu, un alt om de presa american, George X. Sand, publica un scurt articol in revista Fate, articol pe care il intitula "Sea Mystery At Our Back Door" si in care facea referire la cateva disparitii ale unor nave si avioane, printre care si celebrul Zbor 19 care avusese loc in 1945. Era pentru prima data cand cineva trasa liniile triunghiului mortii. Totusi, aveau sa treaca inca 12 ani pana cand Vincent Gaddis, un obscur jurnalist de peste ocean, numea misterioasa zona "Triunghiul Mortal al Bermudelor", o denumire care a facut senzatie inca de la aparitia sa in presa, in februarie 1964. Lumea deja incepea sa vorbeasca despre fenomenele bizare din sud-estul Statelor Unite ale Americii iar de aici si pana la aparitia unui adevarat fenomen nu a mai fost decat un pas.

Au urmat cartile lui John Wallace Spencer (Limbo of the Lost) in 1969, si cea a lui Richard Winer (The Devil's Triangle) din 1974, care nu au facut decat sa ridice semne de intrebare si sa augmenteze un fenomen care se afla deja in plina dezvoltare. Apogeul lucrarilor scrise pe tema Triunghiului Bermudelor este legat insa de aparitia in 1974 a cartii intitulata chiar "Triunghiul Bermudelor", volum semnat de Charles Berlitz, un fost angajat al serviciilor speciale din armata SUA. In scrierile sale, Berlitz, un autor recunoscut de altfel pentru pasiunea sa pentru misterele lumii si pentru romanele ce aveau ca subiect Atlantida, Incidentul Roswell, Arca lui Noe, Incidentul Philadelphia sau Apocalipsa, facea un adevarat rechizitoriu al navelor, submarinelor, avioanelor si chiar ale iahturilor si ambarcatiunilor de mici dimensiuni care disparusera vreodata in Triunghiul Bermudelor. Sau, cel putin, despre care sustinea acesta ca disparusera in zona in cauza. Cartea s-a dovedit un best-seller si s-a vandut in peste 20.000.000 de exemplare, aducandu-i lui Charles Berlitz o avere deloc de neglijat, motiv pentru care acesta si-a indreptat atentia si catre un alt "triunghi" celebru, Triunghiul Dragonului din vestul Japoniei, un fel de frate mai mic al celui din Atlantic. Si pentru ca amatorii de castiguri usoare nu au lipsit niciodata, cartile care sa dezbata si chiar sa adauge alte si alte cazuri celor cateva sute mentionate de Berlitz au inceput sa apara cu zecile. Triunghiul Bermudelor devenise deja o afacere de sute de milioane de dolari.

Lawrence David Kusche VS Charles Berlitz
Inainte de a continua periplul nostru printre itele incalcite ale dezinformarii se impune sa spunem si cateva cuvinte despre "parintele" Triunghiului Bermudelor, americanul Charles Berlitz.

Berlitz s-a nascut la New York, la 20 noiembrie 1914, ca nepot al renumitului Maximilien Berlitz, intemeietorul Scolii de Limbi Straine Berlitz. Inca de la varsta adolescentei, tanarul Charles stapanea perfect opt limbi straine, pentru ca la maturitate sa comunice fluent in nu mai putin de 32 de limbi. In fapt, americanul este considerat si astazi, la sase ani de la moartea sa, unul dintre cei mai mari lingvisti din toate timpurile. Dupa ce a absolvit Universitatea Yale, Berlitz a fost recrutat in serviciile speciale ale armatei americane, acolo unde a petrecut aproape 13 ani. Dupa retragere, acesta si-a dedicat timpul cartilor despre fenomene inexplicabile, strangand o suma considerabila din romane cu titluri pompoase si subiecte controversate: Misterele Atlantidei, Misterele lumilor uitate, Apocalipsa 1999, Lumea fenomenelor stranii, Triunghiul Dragonului, Experimentul Philadelphia - Proiectul invizibilitatii, Atlantida - continentul pierdut, acum dezvaluit, asta ca sa numim doar cateva dintre titlurile sale celebre. Marea lovitura a dat-o insa cu "Triunghiul Bermudelor" din 1974, roman care i-a adus pe langa celebritatea internationala si Premiul Dag Hammarskjöld pentru cele peste 20 de milioane de exemplare vandute.

Si totusi, au existat si oameni care au pus la indoiala veridicitatea afirmatiilor lui Berlitz. Unul dintre acestia a fost Lawrence David Kusche, un fost pilot american devenit intre timp bibliotecar in orasul sau natal, Phoenix, Arizona. Fascinat de subiectul tratat atat de generos de Charles Berlitz, Kusche a hotarat sa profite de avantajele serviciului sau si si-a dedicat timpul strangerii de informatii cu privire la incidentele devenite deja celebre in articolele si cartile vremii. Asa cum avea sa afirme ulterior in cartile sale "Misterul Triunghiului Bermudelor - rezolvat"-1975 si "Disparitia Zborului 19" - 1980, americanul a fost surprins sa descopere ca multe dintre cazurile descrise de Berlitz fusesera preluate fara o verificare prealabila de cei mai multi dintre autorii care i-au urmat acestuia, propagand in mass-media un fals grosolan. Nu numai ca unele incidente nu avusesera loc in Triunghiul Bermudelor sau ca altele aveau explicatii cat se poate de normale, dar multe nu se petrecusera niciodata.

Kusche publica la scurt timp dupa succesul enorm al "Trunghiului Bermudelor" al lui Charles Berlitz o lista de concluzii pe care multi nu au luat-o in acel moment in considerare. Timpul avea insa sa ii dea dreptate.

Numarul navelor si avioanelor care au disparut in Triunghiul Diavolului nu a fost niciodata mai mare decat in alte parti ale lumii.
Acelasi numar a fost voit exagerat, ignorandu-se informatiile pe care autoritatile locale le puteau pune la dispozitie.
In Triunghiul Bermudelor au loc dese furtuni tropicale, un fenomen cat se poate de normal de altfel, acesta fiind si principalul motiv al celor cateva disparitii certe.

Unele disparitii nu au avut loc niciodata, fapt certificat atat de rapoartele armatei cat si de cele ale autoritatilor portuare. Charles Berlitz si alti autori au ignorat, pur si simplu, datele in care acostarea vaselor era inregistrata in registrele porturilor, acestia anuntandu-le ca disparut.

Concluzia?

Legenda Triunghiului Bermudelor a fost una fabricata in mod intentionat, din dorinta de a vinde un subiect senzational, si a fost perpetuata ori din aceleasi motive, ori in necunostinta de cauza.

Kusche aduce in discutie chiar punctul forte al celor care sustin cu tarie existenta unor fenomene inexplicabile intre Miami, Bermude si Puerto Rico, celebrul Zbor 19. Dupa verificarea amanuntita a arhivelor militare de la 1945, americanul a ajuns la concluzia ca disparitia escadrilei de cinci avioane de vanatoare s-a datorat unei furtuni puternice care a dereglat aparatura precara de bord a acestora. Ceea ce nu s-a spus in nicio alta carte despre Triunghiul Bermudelor si Zborul 19, este ca avioanele erau de fapt unele de antrenament, toate fiind ghidate de pilotul principal, locotenentul Charles Taylor. Lipsite de aparatura standard a avioanelor de vanatoare, acestea ar fi zburat haotic pana au ramas fara combustibil. Cel de al saselea avion trimis in cautarea acestora, despre care se spune ca a disparut in acelasi mod, a explodat in realitate din cauza unei defectiuni la unul dintre motoare. Ramasitele celor 5 avioane au fost descoperite la inceputul anilor 90, in apele oceanului, la numai 250 de kilometri de Florida, confirmand spusele lui Larry Kusche.

Un alt caz celebru, reluat de un alt contestatar al lui Berlitz, Howard L. Rosenberg, este cel al navei SS Marine Sulphur Queen, nava a carei disparitie a avut loc la 3 februarie 1963. In opinia lui Charles Berlitz, nava cu un echipaj de 39 de marinari a disparut brusc de pe radar fara a emite macar un semnal SOS. Singura dovada materiala a "volatilizarii" cargoului a fost o vesta de salvare, descoperita in timp ce plutea in deriva, la cateva zile dupa incident. Ce a omis insa sa spuna Berlitz este ca SS Marine Sulphur Queen era, in momentul disparitiei, incarcata cu 15.000 de tone de sulf lichid. Sulful era depozitat in patru containere uriase, fiecare incalzit de o retea de boilere la temperatura de 135 de grade Celsius, ceea ce facea din ambarcatiune o veritabila bomba plutitoare. Berlitz a omis sa mentioneze si raportul pazei de coasta din Honduras, care a mentionat in ziua disparitiei navei SS Marine Sulphur Queen, prezenta unui persistent miros de sulf in zona de coasta. Cel mai probabil, sustine Rosenberg, nava a explodat in urma unei scurgeri de sulf, cea mai mica scanteie fiind capabila sa declanseze dezastrul. Este evident ca intr-o atare situatie, nimeni nu a mai avut timp sa emita vreun semnal SOS iar daca, prin absurd, ar fi existat supravietuitori, acestia nu ar fi avut nicio sansa de salvare in apele intesate de rechini si baracude.

Vom incheia expunerea noastra, desi lista ar putea continua cu zeci de exemple, cu un caz de asemenea celebru, cel al disparitiei submarinului USS Scorpion, in timpul Primului Razboi Mondial. Legenda spuna ca acesta a disparut brusc in Triunghiul Bermudelor, iar informatiile obtinute ulterior de la armata germana, arata fara doar si poate ca acesta nu a fost supus tirului vreunui submarin. In realitate, epava submarinului a fost descoperita de nava USNS Mizar, testele dovedind faptul ca acesta s-a scufundat in urma unei defectiuni tehnice. Mai mult, submarinul a fost identificat la aproape 650 de kilometri distanta de cel mai apropiat punct al Triunghiului Bermudelor.

Conspiratie sau doar simpla dezinformare?

Desi este evidenta dezinformarea masiva in ceea ce priveste realitatea Triunghiului Bermudelor, unii dintre cei care au contestat legendele emise de Berlitz si alti autori au mers chiar mai departe cu supozitiile. De ce autoritatile americane nu au negat niciodata afirmatiile acestora si de ce s-au multumit doar sa declare ca nu recunosc existenta unui Triunghi al Bermudelor, asta abia dupa 1989 de cand, in fapt, nu a mai disparut nicio nava?

Portaluri intre Lumi Paralele in Romania

Se vorbeşte mult în ultima vreme, atât în cercurile ştiinţifice, cât şi printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spaţiul cosmic şi portalurile inter-dimensionale.

Cercetătorii au descoperit chiar ecuaţia care atestă posibilitatea existenţei universurilor paralele.
Lor li se adaugă multe texte vechi, de arhivă, precum şi experienţe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariţii supranaturale.

În rândurile care urmează vă prezentăm povestea unui iubitor de munte român, care s-a confruntat cu o asemenea apariţie uluitoare.

Un portal are rolul de a lega două puncte diferite, separate de întinderea (continuum-ul) spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiaşi univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existenţă separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.

Pe plan ştiinţific, portalurile se aseamănă cu “găurile de vierme” sau pot funcţiona având la bază “găuri de vierme”.
În fizică, “găurile de vierme” sunt spaţii de trecere, “scurtături” între spaţiu şi timp. Există două tipuri de “găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa.
“Găurile de vierme” care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decât viteza luminii. În timpul călătoriei prin “gaura de vierme”, se foloseşte o viteză mai mică decât viteza luminii, iar timpul de traversare prin gaura respectivă este mai mic decât timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara “găurii de vierme”.

Poarta din Carpaţi

Mărturii ale existenţei portalurilor au existat din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalul, aceştia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental.
O astfel de mărturie este şi cea a domnului E.H., care va fi redată în mod parţial în cele ce urmează.
Aceasta este, probabil, cea mai cunoscută mărturie a observării unei porţi pe teritoriul României.

Domnul inginer E.H. ieşise la pensie în anul 1988 şi hotărâse să se dedice cât mai mult posibil pasiunii sale pentru drumeţii montane. În anul 1990, această pasiune l-a adus faţă în faţă cu o poartă aflată în zona masivului Piatra Mare.

“Era ziua de 22 septembrie 1990, pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite, Piatra Mare pe la Şapte Scări. Părăsisem cursul izvorului şi începusem un fel de… rătăcire intenţionată, ca să mai schimb ceva din monotonia cărării. Drumeagul meu urcă către o culme împădurită şi, la un moment dat, am zărit ceva bizar, ca o sclipire, în dreapta mea; soarele reflectat într-un obiect. Când am zărit-o prima dată, lucirea era undeva cam la vreo 20, 30 de metri către culme. Am început să urc, dar n-am mai văzut nimic. În mod evident, eram în alt unghi faţă de lumina soarelui.
După câteva minute de urcat, am început să-mi pun oarece întrebări: eram într-un mic luminiş, totul îmi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil să reflecte lumina. Eram pe cale să plec mai departe, când am văzut…
Era o formă eliptică, verticală, pe care nu o sesizam decât prin modificarea luminii. Pe şosele, din cauza căldurii la sol, peisajul este deformat, unduit, ca şi cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelaşi lucru, cu o deformare în unghiuri drepte, îl aveam eu în faţa ochilor.

Era un brad în spatele formei: porţiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformată, voalată. M-am apropiat şi am constatat cu uimire că nu vedeam nici un obiect material care să poată genera un asemenea efect. În locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arăta ca o diafragmă, o suprafaţă eliptică întinsă în aer, aparent concavă. Mai uimitor era faptul că din spate forma respectivă nu mai exista.
M-am interpus între ea şi bradul despre care v-am mai spus şi n-am mai văzut-o. Nici nu mai ştiam unde era. A trebuit să revin în poziţia iniţială pentru a o revedea”.

Experimente cu elipsa

“Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru şi 20 în diametrul mare, adică înălţimea, şi maximum 40 de centimetri în cel mic, în lăţime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparentă, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spaţiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adică fenomenul de alterare optică se termina brusc.

M-am fâţâit câteva clipe în jurul ei şi apoi am încercat să o ating. Din fericire, un fel de instinct m-a făcut să iau mai întâi o creangă de brad de pe jos.

Prima dată am atins marginile elipsei. Creanga întâmpina o rezistenţă elastică, ca şi cum aş fi apăsat un balon. Elipsa se deforma foarte puţin în locul în care apăsam eu, dar rezistenţa era de netrecut, după doar câţiva centimetri câştigaţi.

Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am întâmpinat nici un fel de rezistenţă: creanga intra fără probleme în forma aceea ciudată, dar nu mai era vizibilă.
Era ca un fel de gaură în care vârful crengii dispăruse total; în tot acest timp, continuam să văd perfect peisajul unduit din spate.
Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime şi dispăruse pe jumătate înăuntru. Când am retras-o, am văzut cu groază că nu mai avea decât 20 de centimetri lungime.
Porţiunea intrată în forma aceea dispăruse cu totul. Capătul era perfect secţionat, ca şi cum un ferăstrău de mare precizie ar fi funcţionat de partea cealaltă.
Atunci m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost mâna mea în locul crengii…

Am repetat operaţia cu alte crengi, apoi am legat o piatră cu sfoară şi am aruncat-o în elipsă; rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: orice pătrundea în acea formă nu se mai întorcea.

Se făcuse cam târziu şi m-am hotărât să plec mai departe, către cabană. Ca să recunosc locul, am însemnat toţi brazii din luminiş cu un cuţit.

Am ajuns la cabană puţin după prânz. Îl cunoşteam pe cabanier şi i-am povestit toată întâmplarea. Omul mă ştia, aşa că nu şi-a bătut joc de mine. Mi-a spus că el n-a văzut niciodată aşa ceva în pădure, dar că totul e posibil şi că nu s-ar mira dacă ar fi vorba de vreo nouă drăcovenie de-a armatei”.

Stafia din pădure

“Seara, la masă, s-a apropiat de mine Ştefan, băiatul cabanierului, un puşti de 12 ani. Îl cunoşteam destul de bine şi din cauza asta a venit la masa mea fără timiditate.
- Am auzit ce aţi vorbit la prânz cu tata, mi-a spus el. Ştiti, eu am văzut stafia din pădure!

Am început să-l descos şi am aflat că Ştefan era împreună cu doi ciobani, când a zărit prima dată elipsa.
Curios din fire, a revenit de mai multe ori în acel loc; tot de la el am aflat că forma trece prin cel puţin două faze distincte: când are aspect transparent (starea în care o văzusem eu), ea permite intrarea unor obiecte; când, aşa cum o văzuse Ştefan o singură dată, devine albicioasă şi ceva mai mare, funcţionează în sens invers, adică este închisă pentru noi şi lasă obiecte din partea cealaltă să treacă prin ea.

M-am întors în Piatra Mare după două săptămâni. De data asta, am mers direct la cabană, l-am luat pe Ştefan şi am plecat către locul cu pricina.
Cu noi a venit şi un băiat de la o stână din apropiere, unul dintre cei care îl însoţiseră pe Ştefan în preumblările sale prin pădure. Pe drum, el mi-a povestit o întâmplare şi mai stranie legată de elipsă: cu două luni în urmă, din ea ar fi ieşit (“ţâşnit” spusese băiatul) ceva ca o minge mare, albă; aceasta s-ar fi rostogolit fără direcţie prin pădure şi orice încercare a ciobanului de a o găsi ar fi eşuat.

Ajunşi în luminiş, dezamăgirea noastră a fost imensă: nu mai era nici un fel de elipsă. Pur şi simplu dispăruse. Numai brazii marcaţi de mine îmi dădeau certitudinea că nu visasem.

Pe tot timpul iernii am rămas în Bucureşti şi, treptat, forma din pădure mi-a ieşit din minte. Apoi, în februarie 1991, un prieten căruia îi povestisem toată întâmplarea mi-a făcut o vizită. Era foarte agitat şi mi-a arătat o revistă germană în care apărea un material despre fenomene similare celui observat de mine.
Articolul menţiona existenţa unei organizaţii care studia ciudatele elipse, O.D.R.G. (“Open Doors Research Group”, “Grupul pentru Cercetarea Porţilor Deschise”).

Le-am scris o scrisoare în care povesteam tot ce văzusem şi auzisem şi, în luna aprilie, am primit din partea lor un colet.
Îmi scriseseră o scrisoare de mulţumire pentru informaţiile furnizate, asigurându-mă că Poarta văzută de mine a intrat pe listele lor. Pe lângă scrisoare, îmi trimiseseră mai multe materiale din care am aflat totul despre Porţile Deschise. Am rămas de atunci în corespondenţă şi tot ce urmează este rodul informaţiilor primite de mine.”

Caracteristicile porţilor

“Forme precum aceea văzută de mine ar fi apărut din timpuri imemoriale, ele fiind prezente, sub diferite descrieri, în nenumărate texte vechi.

În anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a văzut o Poartă în timpul plimbărilor sale prin împrejurimile oraşului Manchester. Poarta a rămas deschisă timp de 2 luni, iar Roscott a apucat să facă mai multe observaţii şi experimente.
În urma acestei experienţe, s-a înfiinţat grupul O.D.R.G., care şi-a făcut membri în toate colţurile lumii.

Din 1963 până astăzi, O.D.R.G. a înregistrat nu mai puţin de 283 de Porţi Deschise pe Terra. Cele mai multe par a fi în S.U.A., iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porţi observate între anii 1988 şi 1995), Polonia (3 Porţi) şi România (Poarta observată de mine în masivul Piatra Mare).

În medie, o Poartă rămâne deschisă între 2 luni şi un an. S-a observat o legatură între durata ei şi mărime. Cu cât o Poartă este mai mare, cu atât are şanse să existe mai mult timp.
Porţile de un an au cel puţin 1 metru lăţime. Majoritatea au forma eliptică observată de mine (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare.

O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă şi închidere. Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat până astăzi la deschiderea unei Porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice.

Starea de acces este cea în care am observat-o eu: Poarta este deschisă pentru lumea noastră, noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentând doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus.

Starea de sursă este cea descrisă de Ştefan; în această fază, Poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Din ea pot ieşi obiecte (fiinţe?) descrise întotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplasează cu foarte mare viteză, rostogolindu-se pe sol sau planând la mică înălţime.
Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă”.

“Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sunt Porţile?
O.D.R.G. a pornit prin excludere: ce nu sunt Porţile?
Nu sunt, în nici un caz, opera omului.
Dacă ele ar fi făcut parte din vreun proiect militar secret, apariţia lor n-ar fi fost întâmplătoare.

O.D.R.G. susţine ipoteza potrivit căreia ele ar fi alterări intenţionate ale întinderii spaţio-temporale, permiţând comunicarea între universuri paralele.
O altă civilizaţie, extraterestră, ar poseda această tehnologie extrem de avansată şi ar explora alte lumi prin intermediul Porţilor.
Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate în lumea noastră, capabile să înregistreze date despre universul nostru.

În stare de acces, Porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi «supte» de elipsă.
Există descrieri ale acestor momente, când Porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit.

Nu pot decât să mă bucur că n-am prins Poarta din Piatra Mare într-un asemenea moment…

O.D.R.G. investighează şi cazuri de dispariţii inexplicabile: extrem de multe persoane au dispărut, ca din senin, în timpul unor banale plimbări prin natură. În foarte multe cazuri, există martori care povestesc situaţii aparent absurde: cutare se plimba cu ei în pădure, la un moment dat a luat-o puţin înainte şi… a dispărut.
Toate cercetările (implicând şi poliţia) n-au dat nici un rezultat.

O.D.R.G. a înregistrat 27 de cazuri de dispariţii care pot fi puse pe seama Porţilor, fiindcă mărturiile legate de aceste cazuri cuprind descrieri ale unor Porţi.

Dacă lucrurile încep să fie mai clare în privinţa Porţilor, rămâne un singur mare mister: ce se află dincolo?”.